MARGARITAR...
PACATUL - ATAT UN FAPT, CAT SI O PREDISPOZITIE
Majoritatea teologilor considera pacatul atat un fapt cat si o predispozitie. Pacatul ca fapt poate fi si este iertat prin indreptatire si nastere din nou. Din vreme ce te-ai nascut cu o predispozitie de a pacatui (Psalmul 51:5), de care nu esti responsabil, aceasta nu poate fi iertata, ci trebuie sa fie curatita. Multi teologi sustin ca aceasta curatie incepe in momentul umplerii cu Duhul, numita uneori sfintire. Dar sfintirea, care incepe intr-o experinta de criza, este de asemenea progresiva.
Aici intervine moartea mai profunda a sinelui. In Efeseni 5:18, Pavel ne indeamna nu numai sa fim umpluti de Duhul, ci si sa continuam sa fim umèluti de Duhul. Alexander Maclaren spune ca, pe tot parcursul caii catre sfintirea crescanda sau catre asemanarea cu Cristos, va trebui sa inaltam altare pe care sa moara viata carnii si a sinelui. El subliniaza faptul ca drumul catre frumusetile spirituale mai inalte va fi patat cu urmele de pasi insangerati ai iubirii de sine ranite.
Calea catre viata
Nimic din acestea nu suna prea usor. Moartea nu este un subiect placut dar, cand conditiile sunt indeplinite, ea este urmata intotdeauna de inviere. Pe taramul spiritual, ca si pe cel natural (Ioan 12:24), moartea este calea catre viata. Este important sa accentuam ca moartea este o conditie indispensabila umplerii cu Duhul? Concentrandu-ne asupra ei am putea fi acuzati ca suntem prea sumbri. Dar oare sa nu fie vorba de nici o conditie pentru umplerea Duhului? Nu e nici o pregatire de facut? Intrucat Duhul se primeste prin credinta, ca si mantuirea, sa nu existe nici o conditie pentru exercitarea credintei?
Exista vreo alta pregatire, cum ar fi consacrarea totala, moartea fata de lume, renuntarea la propriile dorinte, planuri si ambitii si o dedicare totala a intregii fiinte numai Domnului Cristos si slujirii Lui, acum si pentru eternitate?
O lupta impresionanta
Desi aproape ca nu exsista referinte scripturale detailate privind o perioada de pregatire in vederea umplerii Duhului, totusi Duhul n-a fost niciodata dat decat acolo unde inainte avusese loc o pregatire spirituala corespunzatoare, care a multumit pe deplin inima lui Dumnezeu. Faptul ca Duhul a venit este dovada convingatoare a acestui lucru. Nu cunoastem cat de lung sau de scurt a fost procesul, nici diferitele lui etape, prin care primii ucenici au ajuns la starea de consacrare si predare totala. In privinta acestui subiect Scriptura tace. Dar pune cineva la indoiala faptul ca inaintea coborarii Duhului Sfant si a locuirii Lui in inimile credinciosilor, n-au fost indeplinite anumite conditii indispensabile? Este oare posibil ca Duhul sa vina si sa umple pe oricine, indiferent de starea lui launtrica morala sau spirituala? Va umple oare Duhul un vas care nu este gol?
Daca raspunsul la aceasta intrebare este negativ, atunci urmatoarea intrebare logica este: Care sunt conditiile indispensabile credintei care aduc revarsarea, erspectiv umplerea cu Duhul? Se intelege ca singurii candidati pentru umplerea cu Duhul sunt cei care au fost nascuti din nou si care umbla in toata lumina pe care au primit-o (Ioan 14:16-17). Isus a spus ca lumea - adica cei necredinciosi - nu poate primi Duhul. Atunci ce pregatire spirituala este necesara pentru credinciosul care cauta sa fie umplut cu Duhul?
Unii au marturisit ca au trait aceasta experineta a umplerii numai dupa o lunga perioada de cautare, caracterizata printr-o tanjire deosebita, o foame a inimii si o consacrare extinsa, atotcuprinzatoare si clara. In asanumita miscare a sfinteniei, un accent deosebit a fost pus pe acest fel de consacrare. Oswald Chembers spune ca, in sfintire, "sufletul regenerat abandoneaza in mod voit drepturile asupra lui insusi in mainile lui Cristos." El spune: "Nimeni nu intra in experineta sfintirii depline fara a trece printr-o inmormantare alba - ingroparea vietii vechi. Daca n-a existat niciodata acea criza a mortii, sfintirea nu este nimic mai mult decat o inchipuire." El intreaba: "Ai ajuns cu adevarat la ultimele tale zile?... Moartea inseamna a inceta sa mai exsisti." Aici Chambers se gandeste la eul cazut, la sinele sau viata sufleteasca, numit uneori carnea.
Auzim cateodata spunandu-se ca este foarte usor sa fii umplut cu Duhul. Se spune ca tot ce trebuie sa facem este doar sa credem si sa primim. Dar Chembers insista: "Inaintea sfintirii, are loc intotdeauna o lupta impresionanta, intotdeauna este ceva care genereaza resentimente impotriva cerintelor lui Cristos." Isus a spus: "Daca vrea cineva sa fie ucenicul Meu, sa se lepede de sine," adica sa renunte la dreptul asupra lui insusi. Nu esti cu adevarat consacrat, pana cand nu esti dispus sa renunti la independenta ta, si sa-ti refuzi dreptul la independenta.ù
Chiar si partea buna a carnii trebuie sa moara
Prin nasterea din nou, ai murit fata de pacat ca fapta, adica te-ai pocait si ai renuntat la toate faptele tale pacatoase voite, premeditate. Daca n-ai renuntat, atunci nasterea ta din nou este indoielnica. Prin sfintire sau umplere cu Duhul, tu mori fata de viata ta carnala. Nu e vorba la a renunta la rabufniri de pacat, ci de a renunta la dreptul asupra propriei persoane, chiar asupra celei mai "bune" parti a carnii tale. Pentru cei mai multi dintre noi nu este ceva usor.
Exista un act initial al mortii, prin care omul isi da consimtamantul ca toata viata carnii si a sinelui sa fie tinuta sub cruce. Este un act atotcuprinzator, care cuprinde tot viitorul - atat viata de pe pamant, cat si viata vesnica. Si oricat de straniu ar parea, acesta este un lucru progresiv. Asa cum spune Dr. Watson, exista o moarte mai profunda fata de sine. Cel putin sunt domenii tot mai multe din fiinta omului unde trebuie sa se experimenteze moartea pe cruce. Si, pe masura ce fiecare domeniu nou al vietii sinelui iese la iveala, ispita este sa refuzam chemarea Duhului de a-l lasa sa moara si sa coboram de pe cruce.
Paul E. Billheimer
PACATUL - ATAT UN FAPT, CAT SI O PREDISPOZITIE
Majoritatea teologilor considera pacatul atat un fapt cat si o predispozitie. Pacatul ca fapt poate fi si este iertat prin indreptatire si nastere din nou. Din vreme ce te-ai nascut cu o predispozitie de a pacatui (Psalmul 51:5), de care nu esti responsabil, aceasta nu poate fi iertata, ci trebuie sa fie curatita. Multi teologi sustin ca aceasta curatie incepe in momentul umplerii cu Duhul, numita uneori sfintire. Dar sfintirea, care incepe intr-o experinta de criza, este de asemenea progresiva.
Aici intervine moartea mai profunda a sinelui. In Efeseni 5:18, Pavel ne indeamna nu numai sa fim umpluti de Duhul, ci si sa continuam sa fim umèluti de Duhul. Alexander Maclaren spune ca, pe tot parcursul caii catre sfintirea crescanda sau catre asemanarea cu Cristos, va trebui sa inaltam altare pe care sa moara viata carnii si a sinelui. El subliniaza faptul ca drumul catre frumusetile spirituale mai inalte va fi patat cu urmele de pasi insangerati ai iubirii de sine ranite.
Calea catre viata
Nimic din acestea nu suna prea usor. Moartea nu este un subiect placut dar, cand conditiile sunt indeplinite, ea este urmata intotdeauna de inviere. Pe taramul spiritual, ca si pe cel natural (Ioan 12:24), moartea este calea catre viata. Este important sa accentuam ca moartea este o conditie indispensabila umplerii cu Duhul? Concentrandu-ne asupra ei am putea fi acuzati ca suntem prea sumbri. Dar oare sa nu fie vorba de nici o conditie pentru umplerea Duhului? Nu e nici o pregatire de facut? Intrucat Duhul se primeste prin credinta, ca si mantuirea, sa nu existe nici o conditie pentru exercitarea credintei?
Exista vreo alta pregatire, cum ar fi consacrarea totala, moartea fata de lume, renuntarea la propriile dorinte, planuri si ambitii si o dedicare totala a intregii fiinte numai Domnului Cristos si slujirii Lui, acum si pentru eternitate?
O lupta impresionanta
Desi aproape ca nu exsista referinte scripturale detailate privind o perioada de pregatire in vederea umplerii Duhului, totusi Duhul n-a fost niciodata dat decat acolo unde inainte avusese loc o pregatire spirituala corespunzatoare, care a multumit pe deplin inima lui Dumnezeu. Faptul ca Duhul a venit este dovada convingatoare a acestui lucru. Nu cunoastem cat de lung sau de scurt a fost procesul, nici diferitele lui etape, prin care primii ucenici au ajuns la starea de consacrare si predare totala. In privinta acestui subiect Scriptura tace. Dar pune cineva la indoiala faptul ca inaintea coborarii Duhului Sfant si a locuirii Lui in inimile credinciosilor, n-au fost indeplinite anumite conditii indispensabile? Este oare posibil ca Duhul sa vina si sa umple pe oricine, indiferent de starea lui launtrica morala sau spirituala? Va umple oare Duhul un vas care nu este gol?
Daca raspunsul la aceasta intrebare este negativ, atunci urmatoarea intrebare logica este: Care sunt conditiile indispensabile credintei care aduc revarsarea, erspectiv umplerea cu Duhul? Se intelege ca singurii candidati pentru umplerea cu Duhul sunt cei care au fost nascuti din nou si care umbla in toata lumina pe care au primit-o (Ioan 14:16-17). Isus a spus ca lumea - adica cei necredinciosi - nu poate primi Duhul. Atunci ce pregatire spirituala este necesara pentru credinciosul care cauta sa fie umplut cu Duhul?
Unii au marturisit ca au trait aceasta experineta a umplerii numai dupa o lunga perioada de cautare, caracterizata printr-o tanjire deosebita, o foame a inimii si o consacrare extinsa, atotcuprinzatoare si clara. In asanumita miscare a sfinteniei, un accent deosebit a fost pus pe acest fel de consacrare. Oswald Chembers spune ca, in sfintire, "sufletul regenerat abandoneaza in mod voit drepturile asupra lui insusi in mainile lui Cristos." El spune: "Nimeni nu intra in experineta sfintirii depline fara a trece printr-o inmormantare alba - ingroparea vietii vechi. Daca n-a existat niciodata acea criza a mortii, sfintirea nu este nimic mai mult decat o inchipuire." El intreaba: "Ai ajuns cu adevarat la ultimele tale zile?... Moartea inseamna a inceta sa mai exsisti." Aici Chambers se gandeste la eul cazut, la sinele sau viata sufleteasca, numit uneori carnea.
Auzim cateodata spunandu-se ca este foarte usor sa fii umplut cu Duhul. Se spune ca tot ce trebuie sa facem este doar sa credem si sa primim. Dar Chembers insista: "Inaintea sfintirii, are loc intotdeauna o lupta impresionanta, intotdeauna este ceva care genereaza resentimente impotriva cerintelor lui Cristos." Isus a spus: "Daca vrea cineva sa fie ucenicul Meu, sa se lepede de sine," adica sa renunte la dreptul asupra lui insusi. Nu esti cu adevarat consacrat, pana cand nu esti dispus sa renunti la independenta ta, si sa-ti refuzi dreptul la independenta.ù
Chiar si partea buna a carnii trebuie sa moara
Prin nasterea din nou, ai murit fata de pacat ca fapta, adica te-ai pocait si ai renuntat la toate faptele tale pacatoase voite, premeditate. Daca n-ai renuntat, atunci nasterea ta din nou este indoielnica. Prin sfintire sau umplere cu Duhul, tu mori fata de viata ta carnala. Nu e vorba la a renunta la rabufniri de pacat, ci de a renunta la dreptul asupra propriei persoane, chiar asupra celei mai "bune" parti a carnii tale. Pentru cei mai multi dintre noi nu este ceva usor.
Exista un act initial al mortii, prin care omul isi da consimtamantul ca toata viata carnii si a sinelui sa fie tinuta sub cruce. Este un act atotcuprinzator, care cuprinde tot viitorul - atat viata de pe pamant, cat si viata vesnica. Si oricat de straniu ar parea, acesta este un lucru progresiv. Asa cum spune Dr. Watson, exista o moarte mai profunda fata de sine. Cel putin sunt domenii tot mai multe din fiinta omului unde trebuie sa se experimenteze moartea pe cruce. Si, pe masura ce fiecare domeniu nou al vietii sinelui iese la iveala, ispita este sa refuzam chemarea Duhului de a-l lasa sa moara si sa coboram de pe cruce.
Paul E. Billheimer
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu