MARGARITAR...
SFINTENIA ADEVARATA - UN ECHILIBRU INTRE EXPERIENTA SI MORALA - 2 -
Sfintenia nu este corectitudine teologica
Un alt lucru in spatele caruia se poate ascunde multa strica ciune carnala este o teologie standard, un traditionalism teologic pe care multi oameni il pun in locul esentei reale a sfinteniei, care este smerenia, supunerea, zdrobirea, absenta apararii de sine si a egoismului. Este posibil sa fii corect din perspectiva invataturii general acceptate a sfinteniei, in timp ce tolerezi in viata proprie tote semnele unei vointe proprii nezdrobite. Nimeni nu poate experimenta o criza a sfinteniei reala pana ce vointa proprie n-a fost zdrobita. Si nimeni nu poate continua sa experimenteze viata umpluta cu Duhul, daca refuza sa se supuna constant lucrarii de zdrobire a crucii.
Teologia ta poate fi corecta, experienta ta initiala poate sa fie autentica; si totusi, lucruri precum incapatanarea, razvratirea, increderea in sine vor intuneca si vor manji aurul pur al sfinteniei adevarate. Exista un singur loc al sfinteniei adevarate, si acesta este pe cruce. Ca sa experimezi criza sfintiri, trebuie sa-ti supui omul cel vechi al pacatului rastignirii reale si practice impreuna cu Cristos. Ca sa pastrezi binecuvantarea, trebuie sa-ti tii pe cruce omul cel vechi al pacatului. Ori de cate ori accepti ca viata veche a carnii si a sinelui sa coboare de pe cruce, lucrarea de sfintire se opreste instantaneu in viata ta.
Cineva spunea: "Pe cruce sunt ori eu, ori Crisots. Ori de cate ori eu cobor, El urca din nou." Vederile teologice corecte sunt bune, dar in toata sfintenia adevarata trebuie sa existe un echilibru intre corectitudinea teologica si practica reala.
Un echilibru intre criza si proces
In sfintenia adevarata trebuie sa existe un echilibru intre criza si procesul lucrarii progresive de sfintire. Fara criza, nu poate fi nici un proces de sfintenie. Daca nu este inteleasa in mod clar, oamenii nu vor sti cum sa intre in criza sfintirii. Insa, atunci cand criza devine un substituient al lucrarii progresive a Duhului Sfant, se deschide usa pentru un potop de rele si de lipsuri care zadarnicesc intregul obiecativ al sfinetiei.
Orice invatatura care conduce la pasivitate este un blestem. In multe cazuri, invatatura sfintirii a fost o binecuvantare de nespus. In altele, ea a avut o valoare indoielnica pentru ca nu a reusit sa dea nastere la initiativa si progres spiritual, ci la complacerea intr-o stare pasiva de har.
Detronarea sinelui
Prea mult am tolerat ideea ca, dupa ce am trecut de criza sfintirii, inseamna ca am ajuns la tinta si toata, sau aproape, toata straduinta apriga a incetat. Unul din motivele pentru care oamenii se opun accentului pus pe faza progresiva a sfintirii este acela ca un asemenea lucru nu le ofera absolut nici o scuza de a se statornici intr-o atitudine pasiva, oricum nu mai mult decat le ofera proaspetilor convertiti. Multi cred ca, atunci cand au fost sfintiti, sau umpluti cu duhul Sfant, au terminat cu aceasta. Cand descopera ca, de fapt, n-au ajuns la tinta, ca, sfintenia adecarata, nu e loc de oprire si ca, pe masura ce Dumnezeu le da noi revelatii despre viata sinelui lor, ei trebuie sa se supuna lucrarii crucii, ei bine, atunci ei se revolta si se impotrivesc in mod fatis. In orice invataruta care te face sa te simti confortabil intr-o stare spirituala de pasivitate nu este, dupa parerea mea, sfintenie spirituala.
Sufletul cu adevarat sfant nu-si slujeste propriilor interese
Sufletul care este cu adevarat eliberat de sine nu are nici un interes propriu caruia sa-i slujeasca. Nu are drepturi sau privilegii pe care sa le apere. Un astfel de om este complet eliberat de sensibilitate exagerata si este prompt in a-si preda crucii natura lui sensibila. Orice este primit cu bucurie, chiar inchisoare si moarte, daca aceasta il glorifica pe Cristos.
Nici nu are sens sa vorbim despre a fi gata sa murim pentru Cristos atata timp cat noi refuzam sa ne supunem crucii, cand ea ne ameninta cu moartea viata sinelui si diversele si nesfarsitele situatii ale vietii de zi cu zi. Sifletul care este cu adevarat detronat accepta tot ce se intampla - durere sau suferinta, dezamagire sau dispret, neantelegere sau rastalmacire a spuselor lui - ca un prilej de a muri mai profund fata de eul dominator, care contesta autoritatea exclusiva a lui Cristos asupra lui. Singura intrebare pe care sufletul cu adevarat supus, o va pune, nu este: "Cum imi va afecta acest lucru interesele mele?", ci: "Cum va afecta aceasta gloria lui Cristos?" Sentimentele mele, privilegiile mele, confortul meu, gusturile mele - nimic din toate acestea nu conteaza. Tot ceea ce conteaza este ca Cristos sa fie slavit, "fie prin viata ori prin moartea mea."
Paul E. Billheimer
SFINTENIA ADEVARATA - UN ECHILIBRU INTRE EXPERIENTA SI MORALA - 2 -
Sfintenia nu este corectitudine teologica
Un alt lucru in spatele caruia se poate ascunde multa strica ciune carnala este o teologie standard, un traditionalism teologic pe care multi oameni il pun in locul esentei reale a sfinteniei, care este smerenia, supunerea, zdrobirea, absenta apararii de sine si a egoismului. Este posibil sa fii corect din perspectiva invataturii general acceptate a sfinteniei, in timp ce tolerezi in viata proprie tote semnele unei vointe proprii nezdrobite. Nimeni nu poate experimenta o criza a sfinteniei reala pana ce vointa proprie n-a fost zdrobita. Si nimeni nu poate continua sa experimenteze viata umpluta cu Duhul, daca refuza sa se supuna constant lucrarii de zdrobire a crucii.
Teologia ta poate fi corecta, experienta ta initiala poate sa fie autentica; si totusi, lucruri precum incapatanarea, razvratirea, increderea in sine vor intuneca si vor manji aurul pur al sfinteniei adevarate. Exista un singur loc al sfinteniei adevarate, si acesta este pe cruce. Ca sa experimezi criza sfintiri, trebuie sa-ti supui omul cel vechi al pacatului rastignirii reale si practice impreuna cu Cristos. Ca sa pastrezi binecuvantarea, trebuie sa-ti tii pe cruce omul cel vechi al pacatului. Ori de cate ori accepti ca viata veche a carnii si a sinelui sa coboare de pe cruce, lucrarea de sfintire se opreste instantaneu in viata ta.
Cineva spunea: "Pe cruce sunt ori eu, ori Crisots. Ori de cate ori eu cobor, El urca din nou." Vederile teologice corecte sunt bune, dar in toata sfintenia adevarata trebuie sa existe un echilibru intre corectitudinea teologica si practica reala.
Un echilibru intre criza si proces
In sfintenia adevarata trebuie sa existe un echilibru intre criza si procesul lucrarii progresive de sfintire. Fara criza, nu poate fi nici un proces de sfintenie. Daca nu este inteleasa in mod clar, oamenii nu vor sti cum sa intre in criza sfintirii. Insa, atunci cand criza devine un substituient al lucrarii progresive a Duhului Sfant, se deschide usa pentru un potop de rele si de lipsuri care zadarnicesc intregul obiecativ al sfinetiei.
Orice invatatura care conduce la pasivitate este un blestem. In multe cazuri, invatatura sfintirii a fost o binecuvantare de nespus. In altele, ea a avut o valoare indoielnica pentru ca nu a reusit sa dea nastere la initiativa si progres spiritual, ci la complacerea intr-o stare pasiva de har.
Detronarea sinelui
Prea mult am tolerat ideea ca, dupa ce am trecut de criza sfintirii, inseamna ca am ajuns la tinta si toata, sau aproape, toata straduinta apriga a incetat. Unul din motivele pentru care oamenii se opun accentului pus pe faza progresiva a sfintirii este acela ca un asemenea lucru nu le ofera absolut nici o scuza de a se statornici intr-o atitudine pasiva, oricum nu mai mult decat le ofera proaspetilor convertiti. Multi cred ca, atunci cand au fost sfintiti, sau umpluti cu duhul Sfant, au terminat cu aceasta. Cand descopera ca, de fapt, n-au ajuns la tinta, ca, sfintenia adecarata, nu e loc de oprire si ca, pe masura ce Dumnezeu le da noi revelatii despre viata sinelui lor, ei trebuie sa se supuna lucrarii crucii, ei bine, atunci ei se revolta si se impotrivesc in mod fatis. In orice invataruta care te face sa te simti confortabil intr-o stare spirituala de pasivitate nu este, dupa parerea mea, sfintenie spirituala.
Sufletul cu adevarat sfant nu-si slujeste propriilor interese
Sufletul care este cu adevarat eliberat de sine nu are nici un interes propriu caruia sa-i slujeasca. Nu are drepturi sau privilegii pe care sa le apere. Un astfel de om este complet eliberat de sensibilitate exagerata si este prompt in a-si preda crucii natura lui sensibila. Orice este primit cu bucurie, chiar inchisoare si moarte, daca aceasta il glorifica pe Cristos.
Nici nu are sens sa vorbim despre a fi gata sa murim pentru Cristos atata timp cat noi refuzam sa ne supunem crucii, cand ea ne ameninta cu moartea viata sinelui si diversele si nesfarsitele situatii ale vietii de zi cu zi. Sifletul care este cu adevarat detronat accepta tot ce se intampla - durere sau suferinta, dezamagire sau dispret, neantelegere sau rastalmacire a spuselor lui - ca un prilej de a muri mai profund fata de eul dominator, care contesta autoritatea exclusiva a lui Cristos asupra lui. Singura intrebare pe care sufletul cu adevarat supus, o va pune, nu este: "Cum imi va afecta acest lucru interesele mele?", ci: "Cum va afecta aceasta gloria lui Cristos?" Sentimentele mele, privilegiile mele, confortul meu, gusturile mele - nimic din toate acestea nu conteaza. Tot ceea ce conteaza este ca Cristos sa fie slavit, "fie prin viata ori prin moartea mea."
Paul E. Billheimer
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu