MARGARITAR DE MARE PRET...
SFINTENIA ADEVARATA - UN ECHILIBRU INTRE EXPERIENTA SI MORALA
Oricat de binecuvantata si de glorioasa, de reala si de hotaratoare ar fi criza sfintirii, Dumnezeu n-a terminat cu noi cand am trecut de acest prag. Sfintirea este mai mult decat o binecuvantare; ea este o Persoana, o Persoana care ne inlocuieste eul propriu.
Nu doresc sa minimalizez latura experimentarii sfintirii. Ma indoiesc de autenticitatea unei experiente a sfintirii care nu conduce la o rascolire puternica a emotiilor, numita marturia Duhului. Insa, primordial este continutul moral, si nu emotional, al oricarei experiente religioase. Dovada reala a unei stari de sfintite de har nu este extazul emotional al oricarei experiente religioase. Dovada reala a unei stari sfintite de har nu este extazul emotional sau manifestarea emotionala ci descentralizarea eului. Vointa proprie este nuanta de baza a oricarui pacat. Trairea pentru sine este esenta nesfintirii. Lucifer a devenir satan prin vointa proprie.
Iti poti manifesta capacitatea de a manifesta un tip de emotionalism religios, fara a creste in har. Cresti in har numai atunci cand cresti in blandete, smerenie, predare, zdrobire si daruire de sine.
Sfintenia si promovarea sinelui
Promovarea sinelui este incompatibila cu sfintenia adevarata. O sfintenie sporita inseamna o sensibilitate din ce in ce mai mare la pacat, o sensibilitate sporita a constiintei, o respingere din ce in ce mai mare a promovarii si a glorificarii sinelui.
Cand unul dintre baietii nostri era mai tinar, pleca, uneori, in vizita pentru doua sau trei zile si, cand era plecat, potrivit standardului unor oameni, el crestea in har intr-un chip minunat. Era foarte multumit de el insusi si, daca ar fi fost intrebat, probabil ca el ar fi spus ca creste in har.
Se intorcea acasa in acea stare fericita, dar nu dura mult. Cand trebuia sa se supuna din nou disciplinei de acasa, de care era lipsit cat timp era plecat, el imediat cadea, uneori aveam de-a face cu o perioada furtunoasa de rebeliune.
Oare chiar cadea? Nu cred. Din cauza refuzului sau de a se supune lin disciplinei atunci cand se intorcea acasa, rebeliunea lui deschisa impotriva autoritatii familiale dovedea ca el nu rescuse de loc in har. El crescuse de fapt in eul lui. Fusese rasfatat. Cand ii intrebam pe prietenii nostri: "S-a purtat assa si cu voi?", ei raspundeau: "Nu cu noi a fost dragut."
Cred ca ati prins talcul. El doar parea sa fi crescut in har pentru ca nimic nu a stat de-a curmezisul vointei lui. Tot cantarul lui, strigatele si manifestarile lui de spiritualitate profunda nu insemnau nimic altceva, decat ca-si urma propria vointa. Si o spun din nou: Daca nu cresti in smerenie, supunere fata de disciplina imprejurarilor in care te-a pus Dumnezeu, atunci nu cresti nici in har; nu conteaza cum parti tu ca ai fi; nu ai profunzime spiritual, indiferent cum pretinzi ca ai avea.
Adevarata sfintenie este un echilibru intre teorie si practica
Nu va inselati, nu poate fi o "descentralizare a eului" reala si prin urmare, nici de o profunzime a sfinteniei atata timp cat cautam sa ne fabricam propriile circumstante, in loc sa le acceptam pe cele prezente ca venind de la Dumnezeu. Refuzul de a accepta disciplina circumstantelor in care ne-a plasat Dumnezeu este dovada actiunii propriului eu. Orice profunzime reala a sfinteniei, pune capat acestui lucru, pentru ca il pune pe Cristos in locul sinelui. Daca simtamintele tale religioase te fac mai agreabil, mai binevoitor, mai smerit si mai supus, mai putin concentrat asupra propriei tale persoane si mai zdrobit, atunci e bine. Daca nu, probabil ca in mare parte, este o evadare afectiva, ceva prin care eviti sa te confrunti cu sinele tau real si sa permiti crucii sa se ocupe de el. In cazul sfinteniei adevarate, intre experienta si moarte este un echilibru.
Paul E. Billheimer
SFINTENIA ADEVARATA - UN ECHILIBRU INTRE EXPERIENTA SI MORALA
Oricat de binecuvantata si de glorioasa, de reala si de hotaratoare ar fi criza sfintirii, Dumnezeu n-a terminat cu noi cand am trecut de acest prag. Sfintirea este mai mult decat o binecuvantare; ea este o Persoana, o Persoana care ne inlocuieste eul propriu.
Nu doresc sa minimalizez latura experimentarii sfintirii. Ma indoiesc de autenticitatea unei experiente a sfintirii care nu conduce la o rascolire puternica a emotiilor, numita marturia Duhului. Insa, primordial este continutul moral, si nu emotional, al oricarei experiente religioase. Dovada reala a unei stari de sfintite de har nu este extazul emotional al oricarei experiente religioase. Dovada reala a unei stari sfintite de har nu este extazul emotional sau manifestarea emotionala ci descentralizarea eului. Vointa proprie este nuanta de baza a oricarui pacat. Trairea pentru sine este esenta nesfintirii. Lucifer a devenir satan prin vointa proprie.
Iti poti manifesta capacitatea de a manifesta un tip de emotionalism religios, fara a creste in har. Cresti in har numai atunci cand cresti in blandete, smerenie, predare, zdrobire si daruire de sine.
Sfintenia si promovarea sinelui
Promovarea sinelui este incompatibila cu sfintenia adevarata. O sfintenie sporita inseamna o sensibilitate din ce in ce mai mare la pacat, o sensibilitate sporita a constiintei, o respingere din ce in ce mai mare a promovarii si a glorificarii sinelui.
Cand unul dintre baietii nostri era mai tinar, pleca, uneori, in vizita pentru doua sau trei zile si, cand era plecat, potrivit standardului unor oameni, el crestea in har intr-un chip minunat. Era foarte multumit de el insusi si, daca ar fi fost intrebat, probabil ca el ar fi spus ca creste in har.
Se intorcea acasa in acea stare fericita, dar nu dura mult. Cand trebuia sa se supuna din nou disciplinei de acasa, de care era lipsit cat timp era plecat, el imediat cadea, uneori aveam de-a face cu o perioada furtunoasa de rebeliune.
Oare chiar cadea? Nu cred. Din cauza refuzului sau de a se supune lin disciplinei atunci cand se intorcea acasa, rebeliunea lui deschisa impotriva autoritatii familiale dovedea ca el nu rescuse de loc in har. El crescuse de fapt in eul lui. Fusese rasfatat. Cand ii intrebam pe prietenii nostri: "S-a purtat assa si cu voi?", ei raspundeau: "Nu cu noi a fost dragut."
Cred ca ati prins talcul. El doar parea sa fi crescut in har pentru ca nimic nu a stat de-a curmezisul vointei lui. Tot cantarul lui, strigatele si manifestarile lui de spiritualitate profunda nu insemnau nimic altceva, decat ca-si urma propria vointa. Si o spun din nou: Daca nu cresti in smerenie, supunere fata de disciplina imprejurarilor in care te-a pus Dumnezeu, atunci nu cresti nici in har; nu conteaza cum parti tu ca ai fi; nu ai profunzime spiritual, indiferent cum pretinzi ca ai avea.
Adevarata sfintenie este un echilibru intre teorie si practica
Nu va inselati, nu poate fi o "descentralizare a eului" reala si prin urmare, nici de o profunzime a sfinteniei atata timp cat cautam sa ne fabricam propriile circumstante, in loc sa le acceptam pe cele prezente ca venind de la Dumnezeu. Refuzul de a accepta disciplina circumstantelor in care ne-a plasat Dumnezeu este dovada actiunii propriului eu. Orice profunzime reala a sfinteniei, pune capat acestui lucru, pentru ca il pune pe Cristos in locul sinelui. Daca simtamintele tale religioase te fac mai agreabil, mai binevoitor, mai smerit si mai supus, mai putin concentrat asupra propriei tale persoane si mai zdrobit, atunci e bine. Daca nu, probabil ca in mare parte, este o evadare afectiva, ceva prin care eviti sa te confrunti cu sinele tau real si sa permiti crucii sa se ocupe de el. In cazul sfinteniei adevarate, intre experienta si moarte este un echilibru.
Paul E. Billheimer
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu