MARGARITAR DE MARE PRET...

CALEA REGALA A CRUCII de Fènelon

Despre simplitate si preocuparea de sine (II)

Adevarata simplitate este o caracteristica buna, lipsita de nepasare si de artificialitate.; sufletul nu este coplesit de lucrurile exterioare, astfel incat sa nu poata privi in interior, dar nici nu e obsedat de o nesfarsita introspectie, pe care o provoaca preocuparea de sine. Sufletul care se uita unde merge, fara insa a pierde timpul analizand fiecare pas sau privind necontenit inapoi poseda o adevarata simplitate.

Primul pas deci este ca sufletul sa dea la o parte tot felul de lucruri si sa priveasca inlauntrul lui pentru a-si cunoaste interesele reale. pana aici totul este corect si normal; acest pas este numai o "dragoste de sine" inteleapta, care cauta sa evite influienta lumii.

La al doilea pas, sufletul trebuie sa adauge, cu o teama sfanta, privirea la Dumnezeu in locul privirii la sine. Aceasta este o apropiere slaba de adevarata intelepciune, dar sufletul este inca absorbit mult de sine; nu este satisfacut de frica de Dumnezeu. Vrea sa fie sigur ca are frica de Dumnezeu si se teme ca nu cumva sa nu aiba aceasta firca astfel se invarte necontenit in cercul preocuparii de sine. Toata aceasta staruinta nelinistita asupra sinelui este foarte departe de pacea si libertatea adevaratei dragoste. Dar aceasta este inca departe - sufletul trebuie sa treaca printr-o perioada de incercari. Daca ar fi sa fie pus dintr-o data intr-o stare de odihna, nu ar sti cum s-o foloseasca.

Primul om a cazut prin ingaduinta de sine si urmasii lui trebuie sa parcurga, in buna parte, acelasi drum, iesind, treptat, din sine si cautandu-L pe Dumnezeu. De aceea este bine, ca un timp sufletul penitent sa fie lasat sa se lupte cu sine insusi si cu greselile lui inainte de a ajunge la libertatea copiilor lui Dumnezeu. Dar cand Dumnezeu incepe sa deschida inima spre ceva mai inalt si mai pur atunci este momentul de a urma lucarile puterii Lui pas cu pas. In felul acesta, sufletul ajunge la adevarata simplitate.

Al treilea pas este atunci cand sufletul se opreste din cercetarea de sine, incepe sa priveasca spre Dumnezeu si, treptat, uita de sine. Ajunge indestulat cu Dumnezeu si inceteaza sa se mai hraneasca cu sine insusi. Un astfel de suflet nu este orb fata de propriile lui defecte, nici indiferent, nici indiferent fata de greselile lui; ba chiar e mai constinet de ele ca oricand, iar lumina crescanda le arata intr-o forma mai deslusita. Dar aceasta cunoastere de sine vine de la Dumnezeu si, de aceea, nu este caracterizata nici de neliniste, nici de frica.

Multa examinare nelinistita a propriilor defecte este o piedica pentru suflet, intocmai cum un calator este impiedicat la mers de o cantitate excesiva de bagaje voluminoase, care nu-l lasa sa se miste liber. Superstitiile si scrupulele, ba chiar si, contrar cu ceea ce s-ar parea la prima vedere, semetia, cresc din asemenea procese care consuma sinele. Adevarata simplitate crestina este generoasa si dreapta si uita de sine, in predarea ei fara rezerve in mana lui Dumnezeu. Daca noi, oamenii, ne asteptam ca prieteneii nostri pamantesti sa fie deschisi, sa naibe retineri fata de noi, cu cat mai mult Dumnezeu, Prietenul nostru cel mai bun, cere o comunicare deschisa, fara rezerve, din toata inima. O asemenea simplitate reprezinta desavarsirea adevaratilor copii ai lui Dumnezeu si cu totii ar trebui sa tinem la aceasta. Cea mai mare piedica in atingerea ei este intelepciunea falsa a lumii, care se teme sa se increada in Dumnezeu, care vrea sa realizeze totul prin propria destoinicie, sa rezolve totul pe caile ei si sa se complaca intr-o neancetata admiratie de sine. Aceasta este intelepciunea lumii, despre care apostolul Pavel ne spune ca e nebunie inaintea lui Dumnezeu (1Corinteni 3:19), in timp ce adevarata intelepciune, care consta in predarea noastra fara rezerve in mana lui Dumnezeu, este curata nebunie in ochii lumii.

In primele stadii ale convertirii, suntem nevoiti sa-l indemnam la intelepciune pe crestin. Dupa ce e pe deplin convertit, trebuie sa avem grija ca nucumva sa fie prea "intelept" si de aceea e nevoie sa-l avertizam "sa gandeasca cumpatat", dupa cum spune Pavel (Romani 12:3). Cand in cele din urma, el tanjeste dupa o apreciere mai mare de Dumnezeu, trebuie sa se piarda pe sine insusi si sa se gaseasca in Dumnezeu; trebuie sa dea la o parte acea intelepciune lumeasca care este un sprijin asa de puternic pentru naturile increzatoare in ele insele; trebuie sa bea pana la fund din paharul amar al "nebuniei Crucii", lucru care atat de des este substituientul martirajului pentru cei care sunt chemati sa-si verse snagele ca si crestinii de la inceput. O data ce renunta la cautarea propriilor interese, la preocuparea de sine, sufletul dobandeste o pace si o bucurie de nedescris - am putea scrie despre aceasta, dar numai din experineta se poate cunoaste cu adevarat. Omul care ajunge in acel punct este asemenea unui copil la sanul mamei lui, lipsit de orice frici sau dorinte gata de a fi dus incoace si incolo, indiferent de parerile altora, in limitele dragostei care intotdeauna respinge faptele de ocara; orice lucru il face cat poate de bine, cu bucurie, din toata inima, dar fara sa tina cont de succes sau esec. O astfel de persoana intruchipeaza cuvintele apostolului Pavel: "Cat despre mine, prea putin imi pasa daca sunt judecat de voi sau de un scaun omenesc de judecata. Ba inca nici eu insumi nu ma mai judec pe mine!(1Corinteni 4:3)

Fènelon

MARGARITAR DE MARE PRET....

LUMI DIFERITE de William MacDonald

Imparatul rau al lumii

Deoarece exista numai doua imparatii, aceasta inseamna neaparat ca exista numai doi conducatori: Satan si Cristos. Deavolul este monarhul lumii. El este numit domnitorul acestei lumi (Ioan 12:31; 14:30; 16:11), dumnezeul acestui veac (2Corinteni 4:4), si printul puterii vazduhului, duhul care acum lucreaza in fii neascultarii (Efeseni 2:2b). SApostolul Ioan ne aminteste in mod clar ca "toata lumea zace in cel rau" (1Ioan 5:19). Oamenii sunt tinuti captivi de el, si trebuie sa fie treziti din somnul lor de moarte. Dar desi deavolul  este foarte puternic, el nu este omnipotent, ci este in continuare dominat de Cristos.

Deavolul este cel mai mare dusman al lui Cristos si al celor care-L urmeaza. Ceilalti doi dusmani sunt lumea si carnea. Asa cum deavolul se impotriveste lui Cristos, tot asa lumea se opune Tatalui, iar carnea - Duhului. Treimea raului a fost descrisa dupa cum urmeaza: deavolul este dusmanul nostru; lumea este dusmanul din jurul nostru si carnea este tradatorul din interiorul nostru.

Sacul sau de siretlicuri

Noi nu suntem inconstienti de trucurile deavolului. Gandeste-te la metodele pe care le foloseste.

Inselatoria. El este tatal minciunilor si a mintit de la inceput (Ioan 8:44). Pozeaza ca un inger al luminii si isi trimite mesagerii deghizati ca administratori ai dreptatii (2Corinteni 11:14-15). El citeaza in mod gresit Cuvantul lui Dumnezeu (Genesa 3:1). El infaptuieste miracole si minuni mincinoase(2Tesaloniceni 2:9). El cauta sa semene indoiala si negare si sa distruga poporul lui Dumnezeu de la devotamentul sincer si pur fata de Cristos (2Corinteni 11:3). El ispiteste lumea sa minta. (Fapte 5:3). 

Calomnia. El este acuzatorul fratilor ziua si noapte. (Apocalipsa 12:10).

Imitarea. El are o varinata falsa pentru tot ce este a lui Dumnezeu. El i-a imputernicit pe vrajitorii egipteni sa imite miracolele lui Moise (2Timotei 3:8). Neghina din imparatie (fii celui rau) imita graul (fii imparatiei) (Matei 13:38). Dupa cum spune J. Oswald Sanders: "Nu fara motiv Augustin l-a numit Simius Dei, maimuta lui Dumnezeu. El isi are treimea sa: deavolul, bestia si falsul profet; propria sa biserica: sinagoga lui Satan (Apocalipsa 2:9); administratorii sai proprii: slujitorii lui Satan (2Corinteni 11:15); propria sa evanghelie: o alta evanghelie (Galateni 1:6); propria sa telogie: dovtrina deavolilor (1Timotei 4:1); jertfele sale proprii: jertfe oferite demonilor (1Corinteni 10:20) propria masa si propriul pahar (1Corinteni 10:21-22)".

Descurajarea. Este o tactica satanica aceea de a profita de crestini determinandu-i sa fie "doborati de prea multa mahnire", adica sa fie descurajati (2Corinteni 2:7-11). De asemenea, el ii poate coplesi pe crestini cu tristete si disperare.

Persecutarea. El da tarcoale ca un leu racnind, pentru a inspaimanta si distruge (1Petru 5:8; Apocalipsa 2:10). De fapt, scopul invariabil al acestui hot este de a omari, de a fura si de a distruge (Ioan 10:10).

Aranjamentul incomplet. Asa cum a cautat sa il abata pe Isus de la a merge la cruce (Marcu 8:31-33), asa incearca sa-i abata pe crestini de la indatorirea de a-si purta crucea.

Mandria. El stie din experineta personala ca mandria percede distrugerea (1Timotei 3:6). Deci, foloseste aceasta metoda asupra altora.

Esecul moral. El ii ispiteste pe oameni folosindu-se de lipsa lor de autocontrol (1Corinteni 7:5).

Docrina falsa. In zorii civilizatiei umane, el a facut-o pe Eva sa creada ca ar putea sa devina ca si Dumnezeu (Genesa 3:5).ù

Suferinta fizica. Tepusul lui  Pavel a fost un mesager al satanei pentru a-l lovi (2Corinteni 12:7). Deavolul cerne asupra poporului lui Dumnezeu imprejurari dificile (Luca 22:31). Orice boala suferinta si tragedie sunt de la el, dar in viata crestinului, Dumnezeu poate sa le domine spre gloria Sa, pentru binele crestinului si pentru binecuvantarea celorlalti.

Impiedicarea evangheliei. El smulge samanta de la ascultatorii superficiali (Matei 13:19). De asemenea el orbeste mintile credinciosilor ca ei sa nu vada adevarul si sa nu fie mantuiti (2Corinteni 4:4).

Amanarea. El face ca oamenii sa intarzie, sa amane timpul de actiune si decizie, in special in ceea ce priveste Evanghelia.

William MacDonald