MARGARITAR....
Consecinţele urmează alegerii noastre tot așa de sigur cum noaptea îi urmează zilei, iar cel ce a făcut alegerea și suferă acum consecinţele nu este nimeni altul decât cel pe care-l vezi când privești în oglindă. Ieremia scrie cu durere: „Tu singur te pedepseşti cu răutatea ta şi tu singur te loveşti cu necredincioşia ta şi vei şti şi vei vedea ce rău şi amar este să părăseşti pe Domnul, Dumnezeu tău şi să n-ai nicio frică de Mine, zice Domnul, Dumnezeul oştirilor.“Îl privim pe Samson orb și în lanţuri și ne vedem pe noi înșine legaţi în suferinţa pe care o aduce respingerea voii celei „bune, plăcute și desăvârșite“ a lui Dumnezeu cu privire la viaţa noastră… Suferinţa ne face să ne revoltăm și să căutăm vinovaţi, dar și de această dată îl auzim tot pe Ieremia șoptind: „Nu ţi-ai făcut tu singur lucrul acesta pentru că ai părăsit pe Domnul, Dumnezeul tău, când te îndrepta pe calea cea bună?“
Omul care intră într-un dialog binevoitor cu voinţa lui Dumnezeu nu va mai fi niciodată cel care a fost înaintea acestui dialog. Totuși, ceea ce crede un om despre voia lui Dumnezeu depinde de viziunea pe care o are despre caracterul lui Dumnezeu și, prin urmare, despre intenţia Lui cu privire la sine.
Indiferent ce
decide să facă doctorul – intervenţia cea mai dureroasă sau chiar
amputarea –, indiferent ce durere sau suferinţă implică procedura, tu
suporţi cu stoicism, atunci când ai convingerea că medicul e bun,
competent și bine intenţionat. Speranţa că acel medic îţi va scăpa viaţa
îţi dă putere să suporţi insuportabilul și să treci eroic prin
inimaginabil. Dar dacă ai dubii cu privire la medic, la metodele și la
intenţia lui, nu vei accepta tratamentul propus.
Precursorul vital al revelării voii lui Dumnezeu
Înţelegerea
și, mai ales, încrederea în intenţia lui Dumnezeu reprezintă partea cea
mai importantă în procesul descoperirii voii lui Dumnezeu în viaţa
noastră. Totodată este și cea mai grea și dureroasă, pentru că
interferează cu tendinţa noastră de a nu-L crede pe Dumnezeu pe cuvânt,
de a ne îndoi de bunătatea Lui și de a-I suspecta bunele intenţii. Odată
ce Dumnezeu ne-a câștigat încrederea, intenţia și dorinţa Lui vor fi
bine primite, iar mijloacele de care se va folosi El pentru a-Și atinge
obiectivul nu vor mai ridica niciun fel de problemă.
Doar
atunci când a căpătat încredere în Cel care îl chema și vorbea cu el,
copilul Samuel a putut rosti aceste cuvinte: „Vorbeşte, căci robul Tău ascultă.“
De asemenea, în cazul fecioarei Maria, abia după ce îngerul Gabriel și,
implicit, planul lui Dumnezeu cu privire la ea i-au câștigat
încrederea, ea a putut rosti: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!“
Pare așa de simplu și totuși așa de rar se întâmplă ca scenariul
intersectării omului cu voinţa lui Dumnezeu să decurgă precum în cele
două exemple celebre! Care este cauza? Care sunt factorii determinanţi,
circumstanţele agravante sau atenuante, ce ajută și ce împiedică
realizarea intenţiei declarate a lui Dumnezeu cu noi? Dacă un om alege
totuși să-și deschidă porţile vieţii în faţa voii lui Dumnezeu, atunci
care este, și rămâne, partea lui în îndeplinirea acestui plan al lui
Dumnezeu cu el?
Există
vreo condiţie care precede orice acces constructiv la cunoașterea voii
lui Dumnezeu? Da, există o asemenea condiţie și ea este uimitor de
dreaptă, sfântă și bună și imposibil de negociat: „Dacă vrea cineva să
facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine.“
Intenţia și dorinţa ta de a împlini
voia lui Dumnezeu îţi va deschide drumul spre cunoașterea voii lui
Dumnezeu. Nu este vorba de vreun mister sau de vreo practică rezervată
exclusiv iniţiaţilor, ci este vorba despre simpla și declarata dorinţă
de a face sau de a nu face
ceea ce urmează să cunoști a fi voia lui Dumnezeu. Altfel spus, dacă
intenţionezi și dorești cu adevărat să împlinești voia Domnului, atunci
vei ajunge să o și înţelegi, dar dacă nu dorești să o împlinești și nici
nu ai această intenţie, vei auzi, dar nu vei înţelege. Dacă vrei să
împlinești voia Lui, vei găsi argumente suficiente ca să împlinești
această voie, dar dacă nu vrei să o împlinești vei găsi suficiente
argumente contrare, așa cum spune un proverb chinezesc: „Unde există
voinţa de a condamna se vor găsi și probe…“
Dorinţa
ta de a împlini această voie a lui Dumnezeu cu privire la viaţa ta este
o manifestare, în forma ei pură și neinfluenţată, a credinţei tale în
Dumnezeu. Această dorinţă sinceră și intenţia ta se nasc înainte de a
ajunge să cunoști în ce constă voia lui Dumnezeu. Prin credinţă, tu
hotărăști să împlinești voia Sa, oricare ar fi ea sau indiferent în ce
ar consta. Întrebarea Mariei „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu
nu știu de bărbat?“
nu a avut sensul de „Spune-mi mai întâi și apoi voi vedea ce voi face“,
ci pe acela de „Sunt gata, spune-mi cum și ce am de făcut“. Tu te
ancorezi nu în ceea ce urmează să îţi fie descoperit, ci în Cel ce Își
va descoperi voia faţă de tine.
Responsabilităţi și culpabilităţi
Cel ce
determină înţelegerea sau neînţelegerea voii lui Dumnezeu nu este
Domnul, ci ești chiar tu, prin hotărârea tainică de a împlini sau nu
ceea ce vrei să cunoști și urmează să îţi fie descoperit cu privire la
voia lui Dumnezeu. Prin hotărârea ta de a împlini voia lui Dumnezeu care
îţi va fi descoperită, tu îi deschizi vieţii tale un orizont larg și
binecuvântat. Și, viceversa, prin hotărârea deliberată de a refuza
împlinirea voii lui Dumnezeu chiar înainte de a o cunoaște, închizi acel
orizont.
Neînţelegerea
voii lui Dumnezeu nu este o pedeapsă și nici nu reprezintă voinţa sau
dorinţa lui Dumnezeu cu privire la noi, ci este o consecinţă naturală a
alegerii noastre tainice de a supune voia proprie voii lui Dumnezeu
numai în măsura în care El lucrează în direcţia voii noastre
prestabilite. A încerca să deosebești voia lui Dumnezeu în timp ce în
sufletul tău nu ești hotărât să o împlinești îţi distruge capacitatea de
a o înţelege în aceeași măsură în care a minţi distruge capacitatea
unui om de a crede.
Nimic
nu este mai distructiv pentru identitatea și sufletul sau pentru
condiţia psihică a fiinţei umane decât trăirea în opoziţie cu
mărturisirea și mărturisirea, în opoziţie cu trăirea: „Cel ce urăşte se preface cu buzele lui şi înăuntrul lui pregăteşte înşelăciunea.“
Iar
ceea ce se întâmplă în viaţa civilă și socială se transferă nealterat
în cea religioasă: „Domnul zice: «Când se apropie de Mine poporul
acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine şi frica pe care o are de Mine nu este decât o învăţătură de datină omenească.»“
Felul cum ne manifestăm noi în relaţiile cu cei din jur se transferă,
nealterat, în relaţiile noastre cu Dumnezeu. Ioan, uimit de speranţa
oarbă a unora de a fi o excepţie, vorbește categoric: „Dacă zice cineva:
«Eu iubesc pe Dumnezeu» şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?“Nimeni
nu face un pas în direcţia opusă voii lui Dumnezeu fără să aibă un fel
de raţionament care să-i justifice cursul acţiunii: „Ce bine ştii să-ţi întocmeşti căile când este vorba să cauţi ce iubeşti! Chiar şi la nelegiuire te deprinzi.“ Undeva
în adâncul fiinţei noastre sperăm să fim o excepţie, dar excepţia
aceasta întârzie să se producă, fie că e vorba de David, fie că e vorba
de Iuda. Adesea suntem șocaţi când vedem că legea semănatului și a
seceratului nu se poate nici evita, nici modifica și că, oricât de mult
am dori noi să nu fie adevărat, „cum rămâne uluit un hoţ când este prins“
, aşa de uluiţi vor rămâne oamenii în faţa urmării sigure a alegerii lor și a ignorării voii lui Dumnezeu.
Scriptura declară că voia lui Dumnezeu, în sine, este „bună, plăcută și desăvârșită“
,
dar trebuie să fim conștienţi că, la nivelul vieţii personale, aceste
însușiri nu au nicio putere atunci când voinţa omului se manifestă în
opoziţie. Oare ochii noștri găsesc plăcere în căile și mijloacele lui
Dumnezeu de a-Și aduce la îndeplinire planul cu privire la viaţa
noastră? Din nefericire, nu întotdeauna. Uneori, aversiunea noastră faţa
de căile și mijloacele lui Dumnezeu este mai mare decât dorinţa noastră
de a trăi sau de a fi fericiţi. Cine îl va face pe Ahab să își schimbe
inima și să îl asculte pe Mica? Poate să descopere Dumnezeu prin Mica
oricât de mult adevăr dorește, Ahab nu „găsește plăcere“ în acest adevăr
fiindcă, în raport cu vrerea lui, adevărul lui Dumnezeu este
inacceptabil. Pe Ahab, adevărul salvator nu îl mai poate ajuta cu nimic,
fiindcă el confundă mesajul cu mesagerul și îi urăște deopotrivă. Deși
niciodată nu Îl desemnează direct pe Dumnezeu ca autor al mesajului, el
știe și crede că prin omul acela ar putea cunoaște care este voia lui
Dumnezeu, dar, zice el, „îl urăsc, căci nu-mi proroceşte nimic bun, nu proroceşte decât rău“
.
Degeaba luptă Duhul Sfânt să-l scape pe omul acesta de la o moarte
înfiorătoare, fiindcă el vrea să audă doar ceva „bun“, adică ceva care
să-i reflecte voia personală. El „urăște“ răspunsul lui Dumnezeu și îl
urăște și pe Mica, prin care vorbește Domnul, lepădând așadar și mesaj,
și mesager.
Cum îl
va putea scăpa Domnul pe Balaam de moartea care îl atrage așa de tare?
Cum îl va putea ajuta Dumnezeu să aibă parte de înaltul ideal exprimat
chiar în cuvintele: „O, de aş muri de moartea celor neprihăniţi și sfârşitul meu să fie ca al lor!“
El
are un ideal tot așa de înalt ca al tuturor oamenilor sfinţi și acesta
era și idealul lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Balaam își stabilește însă
o altă prioritate. Voia lui Dumnezeu, care este „sfinţirea“, adică
punerea noastră deoparte pentru idealul și destinul pe care Dumnezeu
le-a pregătit, se lovește de zidul de netrecut al voii lui Balaam. El
este atras cu putere de niște bogăţii pe care nu le va vedea niciodată
și înăbușă deliberat orice formă de sensibilitate la apelul Duhului
Sfânt. El va face orice efort ca să-L schimbe pe Dumnezeu, dar să nu se
schimbe pe sine în urmărirea himerei care îl va costa totul. Ce
investiţie jalnică, ce risc sinucigaș! Dumnezeu dorea să îi ofere
acestui om adevăratele bogaţii în Hristos, dar el nu găsește plăcere în
darul Celui ce îl iubea cu o iubire veșnică, ci continuă să urmărească
umbra propriilor iluzii.
Cine
va mai putea scăpa de la orbire ochii lui Samson când ei sunt pironiţi
asupra Dalilei până într-acolo că nu Îl mai poate vedea nici chiar pe
Dumnezeu? Hotărât, lui nu îi place voia lui Dumnezeu. El iubește
orbirea, batjocura și moartea și în dreptul acestora rostește cuvintele
fără putinţă de întoarcere: „Îmi place.“ Ce motive să aibă cineva ca să
facă o așa alegere? Ce fel de gândire poate sta în spatele respingerii
voii lui Dumnezeu, care este în favoarea vieţii noastre cu mult mai mult
decât putem noi aprecia astăzi? Totuși acest fel de gândire constituie o
posibilitate și o realitate cu care ne confruntăm în fiecare zi. Samson
nu are niciun cuvânt în dreptul voii lui Dumnezeu pentru viaţa lui.
Nici de bine, nici de rău. Pentru Ahab, voia lui Dumnezeu era „de rău“.
Pentru Samson, ea este inexistentă, nici măcar nu o ia în considerare,
pentru că răspunsul lui indică o totală ignorare. Samson nici nu mai are
de ales între voia lui și voia lui Dumnezeu, fiindcă deja a ales. Și
alegerea îi este respectată. În locul lui Hristos cel răstignit, în
viaţa lui intră Dalila, care, împreună cu desfrâul ei, atrage pierderea
vederii, batjocurile filistenilor asupra lui și asupra numelui lui
Dumnezeu și, în final, moartea lui ca o ruină printre alte ruine.
A știut
Samson de la început toate acestea? A crezut vreo clipă că i se va
întâmpla așa ceva, că drumul va trece pe aici? Greu de afirmat așa ceva,
dar, în același timp, cu totul inutil. În momentul în care a ignorant
voia lui Dumnezeu s-a predat pe sine răului, cu toate consecinţele sale.
Și ce mai contează ce formă vor lua consecinţele respingerii voii lui
Dumnezeu? A o refuza deliberat înseamnă a alege moartea, care poate
veni, de fapt, în orice formă. În afara voii lui Dumnezeu, orice rău
imaginabil devine posibil.
Vieţi în oglindă
Privim
cu groază la Samson, la hotărârea lui neclintită legată de voia
personală și la „plăcerea“ lui. Privim la pornirea lui de a respinge
voia lui Dumnezeu și ne dăm seama că privim, de fapt, la noi și la
dialogul dintre voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră și voia proprie
pentru viaţa noastră: „Nu te lăsa cu
picioarele goale, nu-ţi usca gâtlejul de sete! Dar tu zici: «Degeaba,
nu! Căci iubesc dumnezeii străini şi vreau să merg după ei.»“
Consecinţele urmează alegerii noastre tot așa de sigur cum noaptea îi urmează zilei, iar cel ce a făcut alegerea și suferă acum consecinţele nu este nimeni altul decât cel pe care-l vezi când privești în oglindă. Ieremia scrie cu durere: „Tu singur te pedepseşti cu răutatea ta şi tu singur te loveşti cu necredincioşia ta şi vei şti şi vei vedea ce rău şi amar este să părăseşti pe Domnul, Dumnezeu tău şi să n-ai nicio frică de Mine, zice Domnul, Dumnezeul oştirilor.“Îl privim pe Samson orb și în lanţuri și ne vedem pe noi înșine legaţi în suferinţa pe care o aduce respingerea voii celei „bune, plăcute și desăvârșite“ a lui Dumnezeu cu privire la viaţa noastră… Suferinţa ne face să ne revoltăm și să căutăm vinovaţi, dar și de această dată îl auzim tot pe Ieremia șoptind: „Nu ţi-ai făcut tu singur lucrul acesta pentru că ai părăsit pe Domnul, Dumnezeul tău, când te îndrepta pe calea cea bună?“
Se
poate spune că Samson a văzut cu mult mai bine când i-au fost scoși
ochii decât atunci când îi avea. Totuși, tot ce vede acum fără ochi
putea să vadă foarte bine și când încă îi avea, dacă, în adâncul fiinţei
lui, ar fi dorit să împlinească voia revelată a lui Dumnezeu. Dacă noi,
toţi, am învăţa de la Iisus supunerea faţă de voia Tatălui, nu ar fi
nevoie să trecem printr-o tragedie ca să putem înţelege voia lui
Dumnezeu cu privire la bunăstarea vieţii noastre. Trebuie doar să vrem
să înţelegem.
„Adevărul” din ochii noștri
Într-un
experiment celebru, un cetăţean pune ochelari de diverse culori pe
ochii cameleonului pe care-l avea în casă. Cameleonul nu mai ia culoarea
mediului, așa cum ne-am fi așteptat, ci ia culoarea ochelarilor. Acest
lucru ne ajută să înţelegem că ceea ce noi percepem a fi culoarea voii
lui Dumnezeu reprezintă, de fapt, culoarea lentilelor cu care privim și
căutăm să înţelegem această voie. Ochelarii aceștia sunt reprezentaţi de
tradiţii, educaţie, practici, prejudecăţi, de ceea ce societatea adoptă
fără să evalueze critic. Când cameleonului de care pomeneam i-au fost
așezaţi pe ochi ochelari de diverse culori, acesta a pierdut total
legătura cu adevărul și cu realitatea mediului înconjurător. Totul
devine galben când ochelarii sunt galbeni. Un singur fel de ochelari
l-ar fi ajutat să rămână conectat la culoarea reală a mediului, și anume
ochelarii cu lentile incolore, ce reprezintă idealul lui Dumnezeu
pentru noi în ceea ce privește perceperea și înţelegerea voii Sale. A te
apropia de Dumnezeu și a încerca să înţelegi voia Lui purtând ochelari
de o culoare sau de alta te expune uneia dintre cele mai primejdioase
experienţe ale vieţii: vei vedea voia lui Dumnezeu în culoarea
ochelarilor tăi și vei spune că această culoare reprezintă voia lui
Dumnezeu! Iar singura cale de a evita capcana lentilelor colorate o
găsim în Psalmi: „Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina.“
Este
singura ipostază în care omul devine cu adevărat liber de sine și de
prejudecăţile lui și are acces la valorile reale ale vieţii, așa cum
este ea în Hristos. Altfel, așa cum spunea dr. Christian Barnard, omul
va trăi și va muri minţindu-se și nu va ști niciodată care a fost cu
adevărat realitatea.
A
vedea lumina prin lumina lui Dumnezeu este lucrul după care strigă
sufletul nostru, obosit de iluziile pe care i le procură schimbările de
culori, pe care suntem condamnaţi să le trăim conform propriei voi.
Afirmaţia
lui Iisus potrivit căreia cunoașterea este condiţionată de dorinţa de a
împlini cuvintele Sale nu reprezintă o chemare la acţiune, ci la
credinţa deplină în El. Încă nu știu care este voia Ta, fiindcă mai
întâi îmi ceri să mă predau împlinirii voii Tale și apoi îmi vei spune
în ce constă aceasta. Aici, credinţa se desparte de necredinţă: Credinţa
crede în cele nevăzute (dar nu și inexistente), pe când necredinţa se
ancorează în ceva și o face numai în măsura în care acest ceva
corespunde voii deja stabilite a persoanei respective.
În
ciuda faptului că nu se împăca bine cu Dumnezeu, Nebucadneţar avea un
concept clar cu privire la revelaţie și la relaţia ei cu Divinitatea.
El
cunoștea bine diferenţa dintre revelaţia lui Dumnezeu și construcţiile
minţii umane corupte. Vrăjitorii pretindeau că au acces la Divinitate și
făceau din această pretenţie arma cu care stăpâneau peste oameni și
peste autorităţi. Nebucadneţar nu a putut fi cumpărat ușor cu această
pretenţie veche de milenii. Raţionamentul lui a sunat cam așa: „Dacă ai
acces la Divinitate, așa cum pretinzi, nu e nevoie ca eu să îţi spun
visul. Divinitatea știe despre ce vis este vorba și nu Îi este necesar
ajutorul meu ca să I-l amintesc și să îmi dea tălmăcirea. Dacă
Divinitatea este cea care pretinzi că îţi va da tălmăcirea visului, tot
Divinitatea îţi va spune și în ce constă el. Cum pot eu avea încredere
în acea tălmăcire care vine de la o divinitate care are nevoie de
ajutorul meu?!“
Vrăjitorii
lui Nebucadneţar, prorocii lui Baal din vremea lui Ilie sau altarul din
vremea lui Ghedeon se confruntă inevitabil cu momentul adevărului, așa
cum fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu, într-o formă sau
alta, ne confruntăm cu același moment al adevărului în dreptul vieţii
noastre atunci când vrem să cunoaștem voia lui Dumnezeu fără să ne dorim
să o și împlinim. Adevărul îl înalţă pe cel care îl are și îl face
vulnerabil pe cel care nu-l deţine. Două drumuri se deschid simultan și
divergent în faţa celui care este confruntat cu momentul adevărului
despre sine: fie spre viaţă, fie spre moarte. Drumul spre viaţă nu îi
aparţine numai celui ce a umblat în adevăr, ci și celui care nu a
făcut-o, dar care, sub luminile reflectoarelor Duhului Sfânt, se predă
prin cuvintele: „Cine ești Tu, Doamne?“
Momentul
adevărului s-a dovedit fatal în viaţa acelor oameni care l-au înăbușit
în minciuna lor și nu au acordat nicio șansă pocăinţei. Același moment
al adevărului care a dus la moartea oamenilor care au ales să umble în
minciună a luminat viaţa și sufletele celor ce umblaseră în adevăr, și
anume viaţa lui Daniel și a prietenilor lui. Oricum vine un moment în
care Domnul spune că vom vedea cu toţii deosebirea!Omul
care Îi spune lui Dumnezeu că vrea mai întâi să vadă care este și în ce
constă voia Sa cu el și apoi se va hotărî dacă o împlinește, acela nu
crede în Dumnezeu, ci în sine. Adevărata credinţă Îi spune lui Dumnezeu:
„Doamne, Tu mi Te-ai descoperit deja și eu am ajuns să cunosc măcar în
parte bunătatea ta. Vin să-Ţi împlinesc voia despre care, deși nu îmi
este cunoscută încă pe deplin, știu cu certitudine că este „bună,
plăcută și desăvârșită“. Împlinește, dar, Doamne, în mine „orice dorinţă de bunătate şi orice lucrare izvorâtă din credinţă“
.
Problema
capitală cu privire la voia lui Dumnezeu nu este cunoașterea ei, ci
dispoziţia de a o împlini sau nu atunci când ni se va descoperi. Acela
care crede cu adevărat în Dumnezeu va voi să o împlinească și doar
astfel va ajunge să o și cunoască.
(sursa:facebook)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu