MARGARITAR...
POTRIVIREA MODELULUI
Trei
Biblia ilustreaza acest principiu despre care noi am vorbit prin multe exemple. Ganditi-va, de exemplu, la Nadab si Abihu.
"Fii lui Aron, Nadab si Abihu, si-au luat fiecare cadelnita, au pus foc in ea si au pus tamaie pe foc; si au adus inaintea Domnului foc strain, lucru pe care El nu li-l poruncise . Atunci a iesit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit si au murit inaintea Domnului. (Lev 10:1-2).
Legea arderii tamaiei cerea ca, de fiecare data cand se arde tamaie, ea sa fie aprinsa cu foc de pe altar. Greseala lui Nadab si Abihu a fost aceea ca au folosit foc strain, altul decat cel de pe altar; in consecinta, au fost arsi si au murit inaintea lui Dumnezeu.
Altarul semnifica crucea. Tamaia reprezinta slujirea noastra inaintea lui Dumnezeu. Ravna pentru slujirea noastra trebuie sa izvorasca din altar, adica din cruce. Oriunde nu urmeaza aceasta lege va muri. Ce este crucea? Este locul unde viata eului este data la moarte; dar este si locul unde noi Il lasam pe Domnul sa traiasca. Acest lucru este in acord cu Galateni 2: "Am fost rastignit impreuna cu Cristos si traiesc... dar nu mai traiesc eu, ci Cristos traieste in mine" (v 2 ). Crucea trateaza intelepciunea, parerile, puterea, zelul, asteptarile si dorintele vietii eului nostru. Doar dupa ce am trecut prin astfel de tratamente suntem potriviti pentru a veni inaintea lui Dumnezeu ca sa-I slujim.
Cine stie cat din rtavna noastra este foc strain! Adesea, oamenii se gandesc cum sa faca sa prospere lucrarea Domnului si sa-L multumeasca pe Dumnezeu: o astfel de gandire este in intregime carnala, caci ei nu au fost tratati de cruce, nici nu s-au lepadat de iscusinta lor. Au ravna, da, dar nu este a lui Dumnezeu. Si este intradevar si foc, dar este foc strain in locul focului de pe altar. Orice lucru care nu vine de la cruce, altfel spus, de pe altarul lepadarii de sine, este numai un foc strain. Un astfel de foc nu este altceva decat "focul eului" - acel foc care provine din viata sufletului. Sunt focul si puterea vietii naturale. De aceea viata eului este cea care se amesteca in lucrarea lui Dumnezeu. Lucrarea poate fara-indoiala sa fie a lui Dumnezeu, insa viata eului este cea care decide cum trebuie implinita aceasta lucrare. Daca noi ne bizuim pe intelepciunea noastra, folosim metodele noastre sau insistam asupra ideilor noastre in lucrarea Domnului, atunci aducem foc strain - foc care nu numai ca nu este primit de Dumnezeu, dar care si cauzeaza moartea noastra inaintea Lui.
Nadab si Abihu erau fii lui Aaron, iar Aaron era marele preot ales de Dumnezeu. Ceea ce au facut acesti doi barbati nu constituia razvratire impotriva lui Dumnezeu, caci intentia lor a fost aceea de a arde tamaie pentru a-I sluji lui Dumnezeu si a-I face placere. Dar Dumnezeu nu poruncise ceea ce au facut ei. Si pentru ca nu s-au supus randuielii lui Dumnezeu, au fost judecati de El. Acesti doi fii ai lui Aron s-au gandit ca, din moment ce Dumnezeu nu interzisese preotilor sa foloseasca alt foc pentru a aprinde tamaia, atunci se puteau folosi si de iun alt foc care nu era folosit de obicei; dar ei nu si-au dat seama ca, in slujirea lui Dumnezeu, slujitorii Sai nu trebuie sa faca nici un lucru care nu este anume poruncit de El. Ei au fost orbi fata de strictetea lui Dumnezeu. In slujirea Domnului, lucrul pe care El nu le-a poruncit e interzis. Este gresit si este pacat sa faca un asemenea lucru. Dumnezeu i-a ucis cu foc pe Nadab si Abihu pentru ca au comis pacatul mandriei. El nu i-a crutat, chiar daca erau fii lui Aaron, alesi ca sa fie preoti.
Ei nu comisesera adulter sau jaf, asa cum au facut fii lui Eli; nici nu s-au razvratit impotriva poruncii clare a lui Dumnezeu, facand ce le fusese interzis. Ei au vrut sa-L slujeasca pe Domnul si sa-I faca placere. De aceea si-au luat cadelnitele si au pus foc strain peste tamaie, crezand ca prin aceasta vor face placere Domnului. Desi intentia lor a fost buna, i-au slujit lui Dumnezeu potrivit gandului lor. Ei au fcut un lucru pe care Domnul nu li-l ceruse; au actionat in afara voii Lui. Si o asemenea actiune L-a suparat. In slujirea Domnului, sa nu consideram de al sine inteles ca intentia noastra este buna este si voia Lui. Intentia noastra poate fi buna, dar daca actionam din mandrie, vom fi pedepsiti pentru acest pacat. Poate ca pentru moment, in stradaniile noastre de astazi, nu vedem judecata severa a lui Dumnezeu, insa toate lucrarile ce sunt foc strain, vor fi aratate si judecate in viitor, la scaunul de judecata a lui Cristos.
Fie ca Dumnezeu sa ne deschida ochii ca sa intelegem cu adevarat ce este pacatul. Fara-ndoiala, adulterul, hotia, strambatatea, nedreptatea si necuratia sunt pacate, dar si a face lucrarea Domnului sau a predica, a-i ajuta pe altii si altele asemenea, fara porunca divina, sunt actiuni la fel de pacatoase. Dumnezeu va judeca aceste pacate ale mandriei. Orice lucru care este facut fara porunca Lui constituie slujire cu foc strain si este o uraciune inaintea Sa.
Jertfa adusa de Saul ca ardere-de-tot, asa cum este consemnata in 1Samuel 13:8:14, ne poate sluji drept avertisment. El a adus, el insuai jertfa din trei motive: mai intai a vazut ca poporul s-a imprastiat de langa El; in al doilea rand, Samuel nu ajunsese la vremea hotarata; si in al treilea rand, filistenii erau stransi la Micmas, gata sa-l atace la Ghilgal. Din aceste motive, Saul s-a silit sa aduca arderea-de-tot. Aici, Saul nu a facut nimic rau, caci a adus Domnului o jertfa. S-a gandit in inima lui "Cum ar putea sa castige favoarea Domnului fara rugaciune?" Si a tras concluzia ca, daca s-ar ruga mai mult, atunci ar capata trecere - daca I-ar sluji Domnului mai mult, ar primi putere sa elibereze poporul din mana vrajmasului. Ce surpriza trebuie sa fi fost pentru Saul atunci cand Samuel i-a spus:
"Ai lucrat ca un nebun si n-ai pazit porunca pe care ti-o daduse Domnul, Dumnezeul Tau. Domnul ar fi intarit pe vecie domnia ta peste Israel; dar acum domnia ta nu va mai dainui. Domnul si-a ales un om dupa inima Lui si Domnul l-a randuit sa fie capatenia poporului Sau, pentru ca n-ai pazit ce-ti poruncise Domnul". (1Samuel 13:13-14)
Cuvintele lui Saul "mi-am zis" (v 12) arata ca aceasta nu a fost porunca lui Dumnezeu. De aici putem invata ca Dumnezeu doreste ca noi sa Ii slujim dupa porunca Sa, nu dupa cum gandim sau presupunem noi. Orice lucrare care se bazeaza pe presupunerile si nascocirile noastre este respinsa de Domnul. Caci El cauta un om dupa inima Lui. El pune mai mult pret pe ascultarea noastra decat pe ceea ce facem: "Ascultarea face mai mult decat jertfele si pazirea Cuvantului Sau face mai mult decat grasimea berbecilor" (1Samuel 15:22). Fiecare slujitor al lui Dumnezeu trebuie sa retina acest lucru.
Cat de adesea si noi ne grabim sa facem lucrurile, asa cum a facut si Saul. Noi nu putem crede ca Dumnezeu nu intarzie niciodata; nu suntem capabili sa asteptam timpul ales de El. Noi nu vedem decat nevoia noastra si imprejurarile in care ne aflam, si nu asteptam timpul Sau. Si astfel facem ceea ce Dumnezeu nu ne-a poruncit.
Stim ca Saul a fost respins de Dumnezeu pentru ca a fost prea zelos, prea nerabdator sa aduca jertfa, prea pripit sa se roage. Cat de multe erau motivele sale pentru a actiona; insa Dumnezeu a cautat pentru Sine un om dupa inima Lui si l-a randuit sa fie conducator pentru poporul Sau. Omul pe care Il doreste Dumnezeu nu este unul ata de grabit, incat sa nu mai poata astepta. Daca alegerea ne-ar fi lasata noua, fara-ndoiala ca am inclina catre oameni ca si Saul; caci nu a fost el un om neobisnuit? Ii intrecea pe toti la inaltime, de la umeri in sus? Totusi, Dumnezeu nu cauta un om neobisnuit, ci unul dupa inima Lui. Fie ca tinta slujirii noastre inaintea Domnului sa fie atat de mult o dorinta de a face lucruri mari, astfel incat si noi, si ceilalti sa fim multumiti, ci dorinta ca slujirea noastra sa atinga inima lui Dumnezeu, pentru ca El sa fie satsfacut. Numai de astfel de oameni se poate folosi Dumnezeu. El cauta asemenea oameni.
David si chivotul. Sa urmarim mai departe acest subiect intorcandu-ne sa revedem 2 Samuel 6:1-7
"1 David a strâns iarăşi pe toţi aleşii lui Israel, în număr de treizeci de mii de oameni.2 Şi David*, cu tot poporul care era cu el, a pornit de la Baale-Iuda ca să suie de acolo chivotul lui Dumnezeu, înaintea căruia este chemat Numele Domnului oştirilor, care** stă între heruvimi, deasupra chivotului.3 Au pus chivotul lui Dumnezeu* într-un car nou şi l-au ridicat din casa lui Abinadab, de pe deal; Uza şi Ahio, fiul lui Abinadab, cârmuiau carul cel nou.4 L-au luat dar din* casa lui Abinadab, de pe deal; Uza mergea alături de chivotul lui Dumnezeu şi Ahio mergea înaintea chivotului.5 David şi toată casa lui Israel cântau înaintea Domnului cu tot felul de instrumente de lemn de chiparos, cu harpe, cu lăute, cu timpane, cu fluiere şi cu ţimbale.6 Când au ajuns la aria lui Nacon*, Uza a întins** mâna spre chivotul lui Dumnezeu şi l-a apucat, pentru că era să-l răstoarne boii.7 Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Uza şi Dumnezeu* l-a lovit pe loc pentru păcatul lui şi a murit acolo, lângă chivotul lui Dumnezeu. "
Am discutat acest incident mai devreme, dar, citind acest pasaj inca o data, multi ar putea intreba din nou de ce a fost lovit Uza. N-ar trebui considerat demn de lauda gestul sau de a sprijini chivotul si mana lui intinsa? Iar prin faptul ca a sustinut chivotul, nu a facut uza un mare serviciu? Atunci de ce l-a lovit Dumnezeu imediat si a murit? Pentru ca Domnul vrea ca poporul Sau sa asculte de porunca Lui mai mult decat sa ajute in lucrarea Lui. Domnul nu are nevoie de nici un om sa-I apare slava. Oricine se atinge de chivotul prezentei lui Dumnezeu trebuie sa moara. Si de aceea, problema care se pune aici nu priveste urmarile pe care le-ar fi avut caderea chivotului, cat faptul ca omul a facut ceea ce Dumnezeu nu i-a poruncit. Omul trage in mod firesc concluzia ca, daca atunci cand lucrurile merg bine chivotul nu trebuie nici decum atins, cand apare un pericol, poate fi atins si tinut ca sa nu se rastoarne - o masura de urgenta care se impune si trebuie acceptata fara a fi pedepsita cu moartea. Dar Dumnezeu are o singura regula; nu acepta compromisul. Oricine face ceva fara porunca Lui, trebuie sa moara - si daca nu fizic, atunci spiritual.
Aici, Dumnezeu nu intreaba daca am facut bine sau rau, nici nu se intereseaza daca L-am ajutat. El spune doar ca mainile noastre nu trebuie sa atinga chivotul, caci oricine face acest lucru trebuie sa moara. El prefera sa cada chivotul; nu-I place ca cineva sa Il ajute fara porunca Sa. Totusi cat de adesea ne gandim noi sa Il ajutam pe Domnul atunci cand intalnim o nevoie vizibila. Dar nu este un lucru ingraozitor ca slujitorii lui Dumnezeu vor sa foloseasca maini de carne pentru a-L ajuta, asa cum a facut Uza? Pot ei sa fie scutiti de judecata Lui? Sa retinem ca trebuie sa veghem cu privire la un singur lucru si anume, la porunca lui Dumnezeu. Orice se face sub semnul urgentei intr-o situatie de nevoie, fara a se astepta porunca divina, nu este primit de El. Putem lasa ca lucrarea noastra sa sufere un esec (cel putin in aparenta), dar suveranitatea lui Dumnezeu nu trebuie incalcata nici o clipa, iar carnii omului nu trebuie sa i se dea niciodata cale libera. Dumnezeu nu are nevoie de ajutorul carnii in lucrarea Sa; si, cu siguranta, El va judeca orice lucrare care poarta amprenta carnii.
Pe cand eram noi inca pacatosi, traiam si lucram potrivit intelepciunii noastre, facand astfel multe lucruri impotriva naturii lui Dumnezeu. Iar acum, ca am fost mantuiti, ne gandim ca tot mai putem sa ne folosim de intelepciunea noastra pentru a-L sluji si a-L ajuta pe Dumnezeu dupa cum consideram noi a fi cel mai bine - prea putin realizand ca, folosindu-ne de intelepciunea noastra pentru a ajuta in lucrarea Domnului, dupa ce am fost mantuiti, este un lucru la fel de pacatos si inacceptabil ca si a ne folosi de intelepciunea noastra pentru a ne impotrivi Lui, atunci cand eram pacatosi. Domnul nu are nevoie de ajutorul intelepciunii noastre. Ii displace atat sprijinul unei intelepciuni omenesti neannoite, cat si impotrivirea aceleiasi intelepciuni. Prin urmare, de aceea trebuie sa acceptam carmuirea crucii, lepadandu-ne de toate vietatile eului, dandu-ne de buna voie carnea la moarte si renuntand cu adevarat la opiniile personale. Ori de cate ori in lucrarea Domnului, facem lucrarea Domnului, facem lucruri potrivit gandirii noastre, demonstrand lipsa lepadarii de noi insine, si lipsa de cunoastere experimentala a crucii. Nu trebuie sa fim adusi la zero, astfel nu vom putea fi folositi de Dumnezeu.
Fie ca sa nu fim mandri si sa nu ne amestecam in lucrarea Domnului. Choar daca o lucrare e pe cale sa se prabuseasca, noi nu putem s-o sprijinim cu mainile noastre de carne, pentru ca nu putem sa facem decat ceea ce vrea Domnul sa facem. Dumnezeu nu ne cere socoteala pentru ceea ce nu ne-a poruncit. El nu ne va mustra chiar daca o astfel de lucrare se va destrama langa noi.
Asadar, putem spune ca toate actiunile ce poarta amprenta mandriei sunt urmarea faptului ca intelepciunea omeneasca nu a fost tratata de cruce. Domnul cere astazi de la noi un lucru, de care trebuie sa ne tinem strans: ceea ce Dumnezeu a poruncit, aceea vom face; ceea ce nu ne-a poruncit , nu vom face. Trebuie sa ramanem la locul nostru.
Unii ar considera aceasta cale ca fiind prea ingusta, caci, se intreaba ei, nu va fi lucrarea lor prea obisnuita daca vor urma aceasta regula? Insa intr-o zi vor cunoaste daca aceasta cale a fost sau nu cea buna. In acea zi, li se va face cunoscut ca toate lucrarile din afara voii lui Dumnezeu au fost rele si lipsite de valoare. Orice s-a facut in afara voii divine nu va scapa fara sa fie facut de rusine la scaunul de judecata al lui Cristos.
Imparatul Ozia. In 2 Cronici 26:16-21 ni se spune ca imparatul Ozia a fost pedepsit de Dumnezeu cand a vrut sa arda tamaie pe altarul tamaierii, in templul lui Domnului. Randuiala lui Dumnezeu era ca numai fii lui Aaron, care erau sfintiti ca preoti, sa intre in templu ca sa arda tamaie si nimnui altcineva nu-i era ingaduit sa indeplineasca aceasta slujba. Dar inima lui Ozia era asa de mandra, incat a vrut cu tot dinadinsul sa arda tamaie in templu. In acea clipa, i-a aparut lepra pe frunte, ca semn al pedepsei lui Dumnezeu. Aceasta intamplare ne slujeste noua drept avertisment in plus, sa nu actionam niciodata din mandrie, fara porunca lui Dumnezeu, ca sa nu fim si noi pedepsiti. In sens spiritual, lepra vorbeste de pacatul pangaririi. Oricine intreprinde ceva fara porunca Domnului comite inaintea lui Dumnezeu pacatul pangaririi. De aceea, in lucrarea divina, ravna omului nu este de folos, caci nu-i este ingaduit sa faca lucrarea animat de ravna Sa. Este un lucru minunat sa intri in templu ca sa arzi tamaie; insa o astfel de actiune, daca nu a fost poruncita de Dumnezeu, devine un pacat care va fi pedepsit. Imparatul Ozia L-a maniat pe Domnul intrand plin de ingamfare in templu si arzand tamaie; urmarea a fost ca s-a umplut de lepra si a ramas asa pana in ziua mortii lui. Nu putem ignora un avertisment atat de solemn.
( Va continua )
Watchman Nee
POTRIVIREA MODELULUI
Trei
Biblia ilustreaza acest principiu despre care noi am vorbit prin multe exemple. Ganditi-va, de exemplu, la Nadab si Abihu.
"Fii lui Aron, Nadab si Abihu, si-au luat fiecare cadelnita, au pus foc in ea si au pus tamaie pe foc; si au adus inaintea Domnului foc strain, lucru pe care El nu li-l poruncise . Atunci a iesit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit si au murit inaintea Domnului. (Lev 10:1-2).
Legea arderii tamaiei cerea ca, de fiecare data cand se arde tamaie, ea sa fie aprinsa cu foc de pe altar. Greseala lui Nadab si Abihu a fost aceea ca au folosit foc strain, altul decat cel de pe altar; in consecinta, au fost arsi si au murit inaintea lui Dumnezeu.
Altarul semnifica crucea. Tamaia reprezinta slujirea noastra inaintea lui Dumnezeu. Ravna pentru slujirea noastra trebuie sa izvorasca din altar, adica din cruce. Oriunde nu urmeaza aceasta lege va muri. Ce este crucea? Este locul unde viata eului este data la moarte; dar este si locul unde noi Il lasam pe Domnul sa traiasca. Acest lucru este in acord cu Galateni 2: "Am fost rastignit impreuna cu Cristos si traiesc... dar nu mai traiesc eu, ci Cristos traieste in mine" (v 2 ). Crucea trateaza intelepciunea, parerile, puterea, zelul, asteptarile si dorintele vietii eului nostru. Doar dupa ce am trecut prin astfel de tratamente suntem potriviti pentru a veni inaintea lui Dumnezeu ca sa-I slujim.
Cine stie cat din rtavna noastra este foc strain! Adesea, oamenii se gandesc cum sa faca sa prospere lucrarea Domnului si sa-L multumeasca pe Dumnezeu: o astfel de gandire este in intregime carnala, caci ei nu au fost tratati de cruce, nici nu s-au lepadat de iscusinta lor. Au ravna, da, dar nu este a lui Dumnezeu. Si este intradevar si foc, dar este foc strain in locul focului de pe altar. Orice lucru care nu vine de la cruce, altfel spus, de pe altarul lepadarii de sine, este numai un foc strain. Un astfel de foc nu este altceva decat "focul eului" - acel foc care provine din viata sufletului. Sunt focul si puterea vietii naturale. De aceea viata eului este cea care se amesteca in lucrarea lui Dumnezeu. Lucrarea poate fara-indoiala sa fie a lui Dumnezeu, insa viata eului este cea care decide cum trebuie implinita aceasta lucrare. Daca noi ne bizuim pe intelepciunea noastra, folosim metodele noastre sau insistam asupra ideilor noastre in lucrarea Domnului, atunci aducem foc strain - foc care nu numai ca nu este primit de Dumnezeu, dar care si cauzeaza moartea noastra inaintea Lui.
Nadab si Abihu erau fii lui Aaron, iar Aaron era marele preot ales de Dumnezeu. Ceea ce au facut acesti doi barbati nu constituia razvratire impotriva lui Dumnezeu, caci intentia lor a fost aceea de a arde tamaie pentru a-I sluji lui Dumnezeu si a-I face placere. Dar Dumnezeu nu poruncise ceea ce au facut ei. Si pentru ca nu s-au supus randuielii lui Dumnezeu, au fost judecati de El. Acesti doi fii ai lui Aron s-au gandit ca, din moment ce Dumnezeu nu interzisese preotilor sa foloseasca alt foc pentru a aprinde tamaia, atunci se puteau folosi si de iun alt foc care nu era folosit de obicei; dar ei nu si-au dat seama ca, in slujirea lui Dumnezeu, slujitorii Sai nu trebuie sa faca nici un lucru care nu este anume poruncit de El. Ei au fost orbi fata de strictetea lui Dumnezeu. In slujirea Domnului, lucrul pe care El nu le-a poruncit e interzis. Este gresit si este pacat sa faca un asemenea lucru. Dumnezeu i-a ucis cu foc pe Nadab si Abihu pentru ca au comis pacatul mandriei. El nu i-a crutat, chiar daca erau fii lui Aaron, alesi ca sa fie preoti.
Ei nu comisesera adulter sau jaf, asa cum au facut fii lui Eli; nici nu s-au razvratit impotriva poruncii clare a lui Dumnezeu, facand ce le fusese interzis. Ei au vrut sa-L slujeasca pe Domnul si sa-I faca placere. De aceea si-au luat cadelnitele si au pus foc strain peste tamaie, crezand ca prin aceasta vor face placere Domnului. Desi intentia lor a fost buna, i-au slujit lui Dumnezeu potrivit gandului lor. Ei au fcut un lucru pe care Domnul nu li-l ceruse; au actionat in afara voii Lui. Si o asemenea actiune L-a suparat. In slujirea Domnului, sa nu consideram de al sine inteles ca intentia noastra este buna este si voia Lui. Intentia noastra poate fi buna, dar daca actionam din mandrie, vom fi pedepsiti pentru acest pacat. Poate ca pentru moment, in stradaniile noastre de astazi, nu vedem judecata severa a lui Dumnezeu, insa toate lucrarile ce sunt foc strain, vor fi aratate si judecate in viitor, la scaunul de judecata a lui Cristos.
Fie ca Dumnezeu sa ne deschida ochii ca sa intelegem cu adevarat ce este pacatul. Fara-ndoiala, adulterul, hotia, strambatatea, nedreptatea si necuratia sunt pacate, dar si a face lucrarea Domnului sau a predica, a-i ajuta pe altii si altele asemenea, fara porunca divina, sunt actiuni la fel de pacatoase. Dumnezeu va judeca aceste pacate ale mandriei. Orice lucru care este facut fara porunca Lui constituie slujire cu foc strain si este o uraciune inaintea Sa.
Jertfa adusa de Saul ca ardere-de-tot, asa cum este consemnata in 1Samuel 13:8:14, ne poate sluji drept avertisment. El a adus, el insuai jertfa din trei motive: mai intai a vazut ca poporul s-a imprastiat de langa El; in al doilea rand, Samuel nu ajunsese la vremea hotarata; si in al treilea rand, filistenii erau stransi la Micmas, gata sa-l atace la Ghilgal. Din aceste motive, Saul s-a silit sa aduca arderea-de-tot. Aici, Saul nu a facut nimic rau, caci a adus Domnului o jertfa. S-a gandit in inima lui "Cum ar putea sa castige favoarea Domnului fara rugaciune?" Si a tras concluzia ca, daca s-ar ruga mai mult, atunci ar capata trecere - daca I-ar sluji Domnului mai mult, ar primi putere sa elibereze poporul din mana vrajmasului. Ce surpriza trebuie sa fi fost pentru Saul atunci cand Samuel i-a spus:
"Ai lucrat ca un nebun si n-ai pazit porunca pe care ti-o daduse Domnul, Dumnezeul Tau. Domnul ar fi intarit pe vecie domnia ta peste Israel; dar acum domnia ta nu va mai dainui. Domnul si-a ales un om dupa inima Lui si Domnul l-a randuit sa fie capatenia poporului Sau, pentru ca n-ai pazit ce-ti poruncise Domnul". (1Samuel 13:13-14)
Cuvintele lui Saul "mi-am zis" (v 12) arata ca aceasta nu a fost porunca lui Dumnezeu. De aici putem invata ca Dumnezeu doreste ca noi sa Ii slujim dupa porunca Sa, nu dupa cum gandim sau presupunem noi. Orice lucrare care se bazeaza pe presupunerile si nascocirile noastre este respinsa de Domnul. Caci El cauta un om dupa inima Lui. El pune mai mult pret pe ascultarea noastra decat pe ceea ce facem: "Ascultarea face mai mult decat jertfele si pazirea Cuvantului Sau face mai mult decat grasimea berbecilor" (1Samuel 15:22). Fiecare slujitor al lui Dumnezeu trebuie sa retina acest lucru.
Cat de adesea si noi ne grabim sa facem lucrurile, asa cum a facut si Saul. Noi nu putem crede ca Dumnezeu nu intarzie niciodata; nu suntem capabili sa asteptam timpul ales de El. Noi nu vedem decat nevoia noastra si imprejurarile in care ne aflam, si nu asteptam timpul Sau. Si astfel facem ceea ce Dumnezeu nu ne-a poruncit.
Stim ca Saul a fost respins de Dumnezeu pentru ca a fost prea zelos, prea nerabdator sa aduca jertfa, prea pripit sa se roage. Cat de multe erau motivele sale pentru a actiona; insa Dumnezeu a cautat pentru Sine un om dupa inima Lui si l-a randuit sa fie conducator pentru poporul Sau. Omul pe care Il doreste Dumnezeu nu este unul ata de grabit, incat sa nu mai poata astepta. Daca alegerea ne-ar fi lasata noua, fara-ndoiala ca am inclina catre oameni ca si Saul; caci nu a fost el un om neobisnuit? Ii intrecea pe toti la inaltime, de la umeri in sus? Totusi, Dumnezeu nu cauta un om neobisnuit, ci unul dupa inima Lui. Fie ca tinta slujirii noastre inaintea Domnului sa fie atat de mult o dorinta de a face lucruri mari, astfel incat si noi, si ceilalti sa fim multumiti, ci dorinta ca slujirea noastra sa atinga inima lui Dumnezeu, pentru ca El sa fie satsfacut. Numai de astfel de oameni se poate folosi Dumnezeu. El cauta asemenea oameni.
David si chivotul. Sa urmarim mai departe acest subiect intorcandu-ne sa revedem 2 Samuel 6:1-7
"1 David a strâns iarăşi pe toţi aleşii lui Israel, în număr de treizeci de mii de oameni.2 Şi David*, cu tot poporul care era cu el, a pornit de la Baale-Iuda ca să suie de acolo chivotul lui Dumnezeu, înaintea căruia este chemat Numele Domnului oştirilor, care** stă între heruvimi, deasupra chivotului.3 Au pus chivotul lui Dumnezeu* într-un car nou şi l-au ridicat din casa lui Abinadab, de pe deal; Uza şi Ahio, fiul lui Abinadab, cârmuiau carul cel nou.4 L-au luat dar din* casa lui Abinadab, de pe deal; Uza mergea alături de chivotul lui Dumnezeu şi Ahio mergea înaintea chivotului.5 David şi toată casa lui Israel cântau înaintea Domnului cu tot felul de instrumente de lemn de chiparos, cu harpe, cu lăute, cu timpane, cu fluiere şi cu ţimbale.6 Când au ajuns la aria lui Nacon*, Uza a întins** mâna spre chivotul lui Dumnezeu şi l-a apucat, pentru că era să-l răstoarne boii.7 Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Uza şi Dumnezeu* l-a lovit pe loc pentru păcatul lui şi a murit acolo, lângă chivotul lui Dumnezeu. "
Am discutat acest incident mai devreme, dar, citind acest pasaj inca o data, multi ar putea intreba din nou de ce a fost lovit Uza. N-ar trebui considerat demn de lauda gestul sau de a sprijini chivotul si mana lui intinsa? Iar prin faptul ca a sustinut chivotul, nu a facut uza un mare serviciu? Atunci de ce l-a lovit Dumnezeu imediat si a murit? Pentru ca Domnul vrea ca poporul Sau sa asculte de porunca Lui mai mult decat sa ajute in lucrarea Lui. Domnul nu are nevoie de nici un om sa-I apare slava. Oricine se atinge de chivotul prezentei lui Dumnezeu trebuie sa moara. Si de aceea, problema care se pune aici nu priveste urmarile pe care le-ar fi avut caderea chivotului, cat faptul ca omul a facut ceea ce Dumnezeu nu i-a poruncit. Omul trage in mod firesc concluzia ca, daca atunci cand lucrurile merg bine chivotul nu trebuie nici decum atins, cand apare un pericol, poate fi atins si tinut ca sa nu se rastoarne - o masura de urgenta care se impune si trebuie acceptata fara a fi pedepsita cu moartea. Dar Dumnezeu are o singura regula; nu acepta compromisul. Oricine face ceva fara porunca Lui, trebuie sa moara - si daca nu fizic, atunci spiritual.
Aici, Dumnezeu nu intreaba daca am facut bine sau rau, nici nu se intereseaza daca L-am ajutat. El spune doar ca mainile noastre nu trebuie sa atinga chivotul, caci oricine face acest lucru trebuie sa moara. El prefera sa cada chivotul; nu-I place ca cineva sa Il ajute fara porunca Sa. Totusi cat de adesea ne gandim noi sa Il ajutam pe Domnul atunci cand intalnim o nevoie vizibila. Dar nu este un lucru ingraozitor ca slujitorii lui Dumnezeu vor sa foloseasca maini de carne pentru a-L ajuta, asa cum a facut Uza? Pot ei sa fie scutiti de judecata Lui? Sa retinem ca trebuie sa veghem cu privire la un singur lucru si anume, la porunca lui Dumnezeu. Orice se face sub semnul urgentei intr-o situatie de nevoie, fara a se astepta porunca divina, nu este primit de El. Putem lasa ca lucrarea noastra sa sufere un esec (cel putin in aparenta), dar suveranitatea lui Dumnezeu nu trebuie incalcata nici o clipa, iar carnii omului nu trebuie sa i se dea niciodata cale libera. Dumnezeu nu are nevoie de ajutorul carnii in lucrarea Sa; si, cu siguranta, El va judeca orice lucrare care poarta amprenta carnii.
Pe cand eram noi inca pacatosi, traiam si lucram potrivit intelepciunii noastre, facand astfel multe lucruri impotriva naturii lui Dumnezeu. Iar acum, ca am fost mantuiti, ne gandim ca tot mai putem sa ne folosim de intelepciunea noastra pentru a-L sluji si a-L ajuta pe Dumnezeu dupa cum consideram noi a fi cel mai bine - prea putin realizand ca, folosindu-ne de intelepciunea noastra pentru a ajuta in lucrarea Domnului, dupa ce am fost mantuiti, este un lucru la fel de pacatos si inacceptabil ca si a ne folosi de intelepciunea noastra pentru a ne impotrivi Lui, atunci cand eram pacatosi. Domnul nu are nevoie de ajutorul intelepciunii noastre. Ii displace atat sprijinul unei intelepciuni omenesti neannoite, cat si impotrivirea aceleiasi intelepciuni. Prin urmare, de aceea trebuie sa acceptam carmuirea crucii, lepadandu-ne de toate vietatile eului, dandu-ne de buna voie carnea la moarte si renuntand cu adevarat la opiniile personale. Ori de cate ori in lucrarea Domnului, facem lucrarea Domnului, facem lucruri potrivit gandirii noastre, demonstrand lipsa lepadarii de noi insine, si lipsa de cunoastere experimentala a crucii. Nu trebuie sa fim adusi la zero, astfel nu vom putea fi folositi de Dumnezeu.
Fie ca sa nu fim mandri si sa nu ne amestecam in lucrarea Domnului. Choar daca o lucrare e pe cale sa se prabuseasca, noi nu putem s-o sprijinim cu mainile noastre de carne, pentru ca nu putem sa facem decat ceea ce vrea Domnul sa facem. Dumnezeu nu ne cere socoteala pentru ceea ce nu ne-a poruncit. El nu ne va mustra chiar daca o astfel de lucrare se va destrama langa noi.
Asadar, putem spune ca toate actiunile ce poarta amprenta mandriei sunt urmarea faptului ca intelepciunea omeneasca nu a fost tratata de cruce. Domnul cere astazi de la noi un lucru, de care trebuie sa ne tinem strans: ceea ce Dumnezeu a poruncit, aceea vom face; ceea ce nu ne-a poruncit , nu vom face. Trebuie sa ramanem la locul nostru.
Unii ar considera aceasta cale ca fiind prea ingusta, caci, se intreaba ei, nu va fi lucrarea lor prea obisnuita daca vor urma aceasta regula? Insa intr-o zi vor cunoaste daca aceasta cale a fost sau nu cea buna. In acea zi, li se va face cunoscut ca toate lucrarile din afara voii lui Dumnezeu au fost rele si lipsite de valoare. Orice s-a facut in afara voii divine nu va scapa fara sa fie facut de rusine la scaunul de judecata al lui Cristos.
Imparatul Ozia. In 2 Cronici 26:16-21 ni se spune ca imparatul Ozia a fost pedepsit de Dumnezeu cand a vrut sa arda tamaie pe altarul tamaierii, in templul lui Domnului. Randuiala lui Dumnezeu era ca numai fii lui Aaron, care erau sfintiti ca preoti, sa intre in templu ca sa arda tamaie si nimnui altcineva nu-i era ingaduit sa indeplineasca aceasta slujba. Dar inima lui Ozia era asa de mandra, incat a vrut cu tot dinadinsul sa arda tamaie in templu. In acea clipa, i-a aparut lepra pe frunte, ca semn al pedepsei lui Dumnezeu. Aceasta intamplare ne slujeste noua drept avertisment in plus, sa nu actionam niciodata din mandrie, fara porunca lui Dumnezeu, ca sa nu fim si noi pedepsiti. In sens spiritual, lepra vorbeste de pacatul pangaririi. Oricine intreprinde ceva fara porunca Domnului comite inaintea lui Dumnezeu pacatul pangaririi. De aceea, in lucrarea divina, ravna omului nu este de folos, caci nu-i este ingaduit sa faca lucrarea animat de ravna Sa. Este un lucru minunat sa intri in templu ca sa arzi tamaie; insa o astfel de actiune, daca nu a fost poruncita de Dumnezeu, devine un pacat care va fi pedepsit. Imparatul Ozia L-a maniat pe Domnul intrand plin de ingamfare in templu si arzand tamaie; urmarea a fost ca s-a umplut de lepra si a ramas asa pana in ziua mortii lui. Nu putem ignora un avertisment atat de solemn.
( Va continua )
Watchman Nee
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu